A trecut un an de când pandemia SARS-CoV-2 ne-a schimbat complet lumea.
Opt poete scriu despre micile & marile transformări prin care am trecut și pe care nici cel mai precis “worldometer” nu le poate înregistra.
Domnica DRUMEA
Poetă și traducătoare. În 2014 a publicat volumul Vocea (Ed. Charmides).
Lumina se prelinge peste coapsele tale.
Îmi ridic gura spre tine,
lună de miere lichidă,
spațiu intim și violent,
dislocare, distrugere, gol.
Ni se spune să rămânem în case
și eu îți caut micile cicatrici
cu lentoarea unui detector de mine.
Condamnată să fiu captiva
toracelui tău.
Și să respir odată cu tine.
Adevăr și pedeapsă.
Autoflagelare.
Cifre.
Filtrul întunecat al fiecărei zile.
Îți ling subsuoara,
două țestoase bătrâne
înaintând spre larg
Diana GEACĂR, scriitoare și traducătoare.
Cel mai recent volum este Sirina și alți monștri din Saad (Casa de Pariuri literare, 2021)
Dansul vieții
N-am mai ieșit de multe zile, în casă
avem ce ne trebuie. Ce ne trebuie nu găsim
în vis. Vis fără miros, cu munți plini de zăpadă,
înfășurați în aer albăstrui, un versant cu trepte
săpate în piatră de elementele naturii. Naturii mă dau
când deschid geamul, cu binoclul la ochi, să văd că
la fel arată și muntele din realitate. E important
visul ăsta pentru că de-abia la el mi-am dat seama
că așa sunt toate visele pe care mi le dai tu,
cu animale uriașe și cu Pământul la care mă uit stând
pe un alt pământ: toate sunt văzute ca printr-un binoclu.
Vedere de tunel am avut și în realitate, mulți ani n-am văzut
nimic în jur. Vederea de anxietate te face să-ți dorești mereu
să fii în altă parte. Las binoclul și ajung cu ochiul miop, dar liber,
la un stol imens de pescăruși. Se învârt deasupra dealurilor
în spatele cărora se ridică munții tulburi – unii într-o direcție,
alții în cealaltă, două coloane de molecule. Țipetele lor împrăștie
miros de mare. Două coloane care se răsucesc până la nori,
elicea dublă a AND-ului deasupra străzilor goale. Soțul și fiul
meu se învârt în bucătărie, de unde împrăștii eu miros de familie.
Paula ERIZANU
Jurnalistă și scriitoare. Cel mai recent volum publicat este Ai grijă de tine (Ed. Charmides, 2015)
Poem pandemic. Cine nu e mângâiat
Aș putea scrie despre dragoste, despre liniștea pe care mi-o aduce căldura câinelui care doarme în brațele mele. Despre liniștea lui sau despre visele din care latră și scâncește pe două voci — oare ce viață a avut înainte?
Aș putea scrie despre fragilitate, despre durerea pe care și-o amintește sângele din corpul unui om drag. Sau despre mesajele din noapte — du-te să verifici dacă mai respiră.
Aș putea scrie despre dealul traversat de o turmă de oi cu tălănci, despre cum zăpada le-ascunde pe toate-n splendoare,
Aș putea scrie despre granițele prieteniilor, despre lipsa de sens a marilor orașe când totul e închis și nu rămâne decât iarbă și ciment, despre cuib, despre casă, despre oamenii cu care vrei să rămâi până la capăt, chiar dacă știi că sfârșiturile vă vor sfâșia,
Dar să nu mai scriu despre mine și despre cei la care țin sau pe care-i mângâi.
/
Să scriu despre cei despre care nu prea se scrie
să scriu povești pe care nu le știți
să scriu, de pildă, despre femeile
și bărbații de servici,
despre A, care ziua strânge după bolnavi,
îmbrăcată-n scafandru,
iar seara merge îmbrobodită,
în singurul microbuz care o poate aduce acasă,
în satul ei,
unde pandemia e-o boală de oraș
sau nu e deloc.
despre A, un soldat întors din război
într-o lume veche, care nu-l înțelege.
să scriu despre B, de pildă, a cărei fiică
de peste mări și țări
s-a născut cu o gaură-n
inimă
și totuși a reușit și ea
să nască, la rândul ei,
o fiică c-o inimă-ntreagă.
Să scriu, de pildă, despre S,
care și-a pierdut tot sângele
când a dat naștere,
și a câștigat sânge nou,
probleme de ficat, de inimă, de pancreas, de plămâni,
din sângele lor.
Să scriu, de pildă, despre femeia
cu darul de a învăța copii,
care azi șterge podeaua
dintr-o țară străină.
Sau despre bărbatul nefericit
care, în timp ce pune vase la spălat,
își trăiește visul în căști —
un curs de antreprenoriat,
pe care-l ascultă
pentru el, pentru ai lui,
care sunt atât de departe.
În țările bogate, există și bărbați de servici,
de obicei veniți de la mii de kilometri distanță.
Să scriu despre oamenii de care puțini dintre noi
se apropie.
Dar dacă ei n-ar fi, nu v-aș povesti,
iar lumea, lumea ar fi mai murdară.
Ei sunt zăpada. Ei sunt clorul.
Sau ce să scriu ca să îți fiu aproape, să vezi, să asculți, să mângâi?
“Cine nu e mângâiat nu există.[1]”
Emanuela IGNĂȚOIU-SORA
Cercetătoare și scriitoare. Cel mai recent volum este Ingluvii (Ed. Charmides, 2014)
zile întregi le lăsam fără apă
Udă-le, îmi spuneai,
Uite aici: stropitoare, sticlă cu apă
sau ia pur și simplu un pahar
în fiecare seară îmi promiteam că aveam să le aduc apă
și mă legănam în reveria consoanei “v”
“aveam” era o promisiune, inelul cu sigiliu, pecetea,
că dimineața aveam să fac totul cum se cuvine, în ordinea potrivită,
că aveam să îți pun vasele la loc, să mătur, să țin casa asta pentru care te-ai luptat o viață întreagă –
tot anul m-am ținut de promisiune ca de un catarg înălțat în lumină:
Gesturile curățeniei ascund dezordinea, dezolarea, disperarea
păsările au crescut, niciodată abundența nu a fost atât de desăvârșită,
când strângem frunze și aruncăm plante uscate o lume rămâne în urmă
scrisorile zac nedesfăcute și nici părul nu mi-l prind
e o putere în a spune “nu”, în a-l striga din rărunchi, în declarații
pe apă, o boare lină trecea.
Cristina ISPAS
Cel mai recent volum: 40. Să înceapă jocurile (Ed. FrACTalia, 2018)
Planuri
M-am hotărât să nu mai plec în Canada.
Zborul e mâine dimineață, încă nu e anulat,
dar riscul să rămân blocată pe undeva a crescut.
Dani încearcă să mă înveselească,
o ia pe Natalia la bucătărie şi fac împreună covrigi.
Vom găti mult, în următoarele zile, săptămâni,
şi eu, şi el.
Chiar şi Natalia va începe să frământe singură aluatul,
să decupeze biscuiţii, flori şi fluturi,
în ton cu primăvara de la geam,
pe care îi va aşeza apoi frumos în tavă, ca pe ramuri.
Las bagajul, care a tot crescut, timp de câteva luni,
nedesfăcut,
chiar dacă bicicleta urcată pe trainer şi măsuţa-atelier
au ocupat deja tot balconul. Scot doar măştile
şi punga cu medicamente.
Va trece mult timp până să-l desfac complet.
Mai întâi mă va trimite Alina să caut în pachetul de la mama ei
un borcan cu miere şi altul cu zacuscă.
Într-o altă zi, îmi voi scoate de-acolo agenda.
Mult mai târziu voi transfera hainele înapoi în dulap
şi voi muta micile cadouri pe care i le pregătisem
într-o cutie de carton, cu adresa ei pe ea.
Ultimul va fi trollerul,
pe care îl vom coborî înapoi la subsol.
Vorbim mult în perioada asta, eu şi Alina.
Despre cum ar fi fost dacă m-aş fi dus,
cum ne adaptăm la schimbări, ce fac ai noştri.
Între timp încercăm să recuperăm banii pe bilete:
eu cele de avion, ea de la teatru şi concerte.
Back to square one, îmi zice, şi râde.
E plecată de 10 ani şi tot de atâţia plănuim această vizită,
pe măsură ce ne-am stabilizat cu banii (eu, aici, şi ea, acolo),
printre schimbări de gazde, slujbe, rate,
naşterea unui copil (al meu), moartea bunicilor (şi ai mei, şi ai ei)
divorţul ei, urmat, la scurt timp, de boala şi moartea tatălui.
Peste nici două luni va muri şi tatăl meu,
vom relua atunci unele subiecte mai vechi şi dureroase,
dar vom continua să evităm altele, mai noi şi mai urgente,
pe care le vom simți prea egoiste în context.
Deocamdată însă râdem. Ne gândim la distanţa dintre ţările noastre
care brusc s-a redus foarte mult. Dincolo de mentalităţi şi sisteme,
au rămas doar izolarea, măştile şi dezinfectantul.
Paranoia şi conexiunea la Internet, zic eu.
Let’s drink to that, zice ea.
Oana Cătălina NINU,
Poetă. Cel mai recent volum: Stările intense (Casa de Pariuri Literare, 2018)
mască. 11 martie 2020
corpul meu copilul meu fața mea
masca
până la urmă toți ajungem acolo
peronul se golește șinele sclipesc
toate dorințele rămân în urmă
ca niște haine strâmte și grele
ușor demodate
în metrou ieri
transpirația pistruii ridurile gropițele
macul dintre dinți rujul pudra punctele de grăsime
pelicula gălbuie a țigărilor
parizerul covrigul diorul mirosul de sex nespălat
persiflarea teama zâmbetul
rictusul din colțul gurii
cineva a traversat strada de mai multe ori și cu diferite viteze
pentru a stabili cat va dura culoarea verde a semaforului
cineva a decis
ceilalți s-au conformat
azi doar ochelarii și fruntea
laba gâștei și rimelul
mâinile umede și lipicioase
luminița din colțul ochiului
pantalonii petrecuți
gaura șosetei în adidașii de firmă
elasticul ieșit din pantaloni
creierele pline de scame
senzația că ai trecut pe roșu fără să știi
cineva a decis
ceilalți și-au încrucișat mâinile pe piept
în burta mea
niște oscioare minuscule se freacă unul de celălalt
din burta mea
greața pornește în sus pe esofag
îmi apăs masca mai tare peste față
în căști un podcast inspirațional
dream big, make your life a masterpiece
încerc doar să nu vomit. atât
Angelica STAN
Conferențiar doctor și poetă. Cel mai recent volum: O femeie urmărește ploaia de la etajul opt (Casa de Pariuri Literare, 2020)
un imens trandafir
lucrurile simple continuă să aibă un miros ciudat
apar inflorescențe în graficele morților
mai vii chiar decât pomii acestei primăveri
și dacă oricare dintre noi poate sfârși oriunde
pe aceeași linie non-izomorfă
și dacă fiecare poate îmbolnăvi pe fiecare
începând cu sine
atunci doar vârfurile deznădejdii mai rămân drepte
împungând în prelata cerului ca țepii
unui imens trandafir
Miruna VLADA
Scriitoare. Cel mai recent volum este Prematur (Ed. Cartier, 2021)
re-zi-li-en-ță? nici nu există în limba română
teste, tarte, vaccin, validare, zoom, zob
madlene scoase din cuptorul încins tarta de mere negresa cu vișine biscuiți cu unt chec
mâinile mele au frământat aluatul tremurând
am stat mult timp nedezlipiți am simțit că pielea ta începe să mi se încarneze
am aflat că avem mulți vecini bătrâni nedeplasabili
am pus mâna pe clanța ușii lor și le-am lăsat cumpărăturile în hol nici nu i-am văzut
nici nu știam măcar că există
grija e oricum o armă albă
am pus la toate ferestrele flori am lăsat orhideele să vorbească în locul nostru
prima care a dat tonul a fost magnolia
am acoperit spaima cu flori și cu lumânări parfumate
am pus peste toate gesturile de retragere
hainele de casă mototolite
plimbări lungi pe străzile pustii din Cotroceni
în care mai auzeam uneori un chicot
unele ferestre nu au draperii deloc poți mirosi liniștea
și lumina lămpilor cade direct pe degetele mele
numai Radio România Muzical
acasă
uneori pe ‘mute’ uneori la maxim uneori nici nu mai apeși butonul de volum tu ești butonul de volum
plus toate acele zile în care port tocuri în casă
mărgelele roșii rujul oja ordonate simetric
rugina e ca o peliculă de protecție pusă pe obiectele neclintite
am simțit cum se mișcă ceva în piept
și îmi cuprinde încet brațele
dorul
contorsionându-mă
acum nu mai sunt legată la ochi
știu că tot ce e nou
poate fi brusc regurgitat
ca speranța
[1] Vers de Svetlana Cârstean — unul dintre cele mai frumoase scrise vreodată