Săptămânile trecute, spațiul digital românesc a fost zguduit de știrea că HBO Max retrage temporar filmul Pe aripile vântului. Discuțiile de pe rețelele sociale s-au concentrat pe teme ca: cenzură, încălcarea libertății de exprimare vs. proprietate privată, corectitudine politică.
Deși discuția a fost iscată de un film, credem că ea este relevantă și pentru câmpul literaturii. Dacă în SUA au fost retrase cărți ca Huckleberry Finn sau Să ucizi o pasăre cântătoare, dacă în Marea Britanie editurile colaborează cu sensitivity readers (editori pentru diversitate), și în România au fost evenimente în ultima vreme care indică o preocupare crescută în acest sens: de curând, Editura Fractalia a decis să nu reediteze volumul lui Dumitru Crudu, Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente, fiindcă publicase mai multe articole anti-femei și anti-minorități sexuale; în antologia lor Un secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990-2019), Alina Purcaru și Paula Erizanu au inclus versuri ale unei poete nepublicate în volum, Betty Pisică, o autoare de etnie romă; Medeea Iancu a fost apostrofată pentru poemul citit la decernarea premiilor Eminescu, deși Marius Ianuș fusese apărat de aceiași oameni cu ani în urmă, când publicase un poem cu tematică asemănătoare. Manualele de literatură română nu menționează nicio scritoare, dar mai multe voci s-au declarat a nu fi de acord cu înființarea premiilor Sofia Nădejde, menite a promova literatura scrisă de femei. Revista Euphorion a dedicat în 2019 un dosar consistent pe tema corectitudinii politice (Literatura și corectitudinea politică, nr. 4/2019). Contestată de unii și promovată de alții, corectitudinea politică a ajuns, iată, la porțile literaturii române!
Romanian Literature Now și-a propus să realizeze o anchetă menită să arate pluralitatea de puncte de vedere, dar și aspectele în legătură cu corectitudinea politică care ar fi relevante pentru literatura română. Au răspuns invitației noastre: Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Paula Erizanu, Medeea Iancu, Vasile Mihalache, Alexandra Turcu și Mihaela Ursa. A răspuns întrebărilor și Miruna Vlada, una din inițioatoarele anchetei. Din motive de spațiu și pentru a facilita lecturile, am publicat răspunsurile Medeei Iancu, lui Vasile Mihalache, al Mirunei Vlada și al Mihaelei Ursa separat, cu linkuri în această anchetă către răspunsurile lor. Le găsiți răspunsurile pe site-ul www.romanianliteraturenow.com.
Anchetă
RLN: Ce părere aveți despre dezbaterile din ultima vreme declanșate în spațiul literar românesc în legătură cu corectitudinea politică? Le-ați urmărit sau ați luat parte direct la vreunul din ele? În ce fel?
Magda Cârneci: Am urmărit doar de la distanță dezbaterea recentă din jurul corectitudinii politice din mass-media românească. De fapt, această dezbatere a început din 1999 la noi cu un articol de H.R. Patapievici și a continuat cu luări de poziție diverse ale intelectualilor români, fie ei literați sau sociologi, filosofi, jurnaliști etc, polarizați pe generații sau pe orientări politice „conservatoare” ori „progresiste”, subiacente producției lor culturale. Cum dezbaterea de la noi era doar un ecou destul de cuminte al celei mult mai dure din Statele Unite și Occident, ea nu a dat naștere la mari conflicte ideologice pe plan local, dar a pus în lumină o serie de concepte și noțiuni controversate cu care mai dezbatem și acum: nevoia de justiție socială versus nevoia de libertate de acțiune și exprimare, „democratism de tip comunist” vs „liberalism fără frontiere”, „școala resentimentului” vs „competitivitate valorii” etc . Ce se întâmplă în prezentul imediat mi se pare a fi o democratizare a discuției prin răspândirea ei în straturi mai largi de public datorită social-media, plus efectele nocive pe care transformarea ei dintr-o modă cultural-socială într-o ideologie constrângătoare le-a provocat în unele cazuri.
Personal, nu m-am implicat în această dezbatere de ultimă oră, dar am fost implicată în cea legată de „#metoo” din 2017, când am scris câteva articole în Revista 22 și am vorbit la radio întrucât era o temă care mi se părea că mă privește personal. Dar cred că, în general, aceste „scandaluri de mentalitate” și „incendii mediatice” au rolul lor în dinamizarea evoluției sociale, care altfel ar stagna. E nevoie mereu de revoltă și transgresiune ca să depășim blocaje și stagnări, în toate domeniile. Problema este că se întâmplă mereu excese și simplificări dezastruoase ale problematicii reale, juste la origine, ridicate de aceste „explozii societale” și se ajunge la deformări caricaturale și la intoleranță prin prea multă toleranță. Cu toate acestea, am impresia că în România corectitudinea politică e prost privită din toate părțile, deși istoria ei reală nu e cunoscută – în schimb se știu numai cazurile scandaloase puse în lumină de mass-media. Personal, mă plasez la mijloc de drum, consider că corectitudinea politică a explodat tabuuri și ne-a modificat optica asupra diverselor minorități ignorate sau nedreptățite de-a lungul istoriei – dar mă dezic categoric de excesele ei. Mizez pe dezbatere și nuanțare.
Ruxandra Cesereanu: Nu am luat parte la dezbateri, dar le-am urmărit (parțial). Cred, însă, că indiferent pe ce poziție ne situăm, abordarea se cuvine să fie decentă și ne-inflamată. Altfel nu poate exista dialog. Lumea noastră intelectuală e firesc să fie diversă, cu poziții pro și contra pe varii subiecte. Ceea ce aș dori din partea combatanților este o poziționare civilizată, nepătimașă. Nu de pamflet este nevoie neapărat (indiferent cine este pamfletarul și ce ipostază asumă), ci de dialog, chiar dacă de pe poziții adverse. Vivat polemica, prin urmare!
Paula Erizanu: Mi se pare cel puțin ciudat ca într-o țară profund conservatoare și plină de inegalități, cu lideri politici cu tendințe autoritare conservatoare, comunitatea literară să se concentreze pe “corectitudine politică”, care de fapt în România nici nu prea există. Încerc să îmi explic reacțiile scriitorilor din generațiile mai în vârstă ca venind dintr-o traumă a cenzurii totalitare comuniste. Pe aripile vântului a fost unul dintre primele filme americane devenite disponibile aici după decenii de cenzură și deci, pentru mulți români, filmul e imediat asociat libertatea de expresie față de comunismul totalitar.
Dar, dincolo de aceste asocieri, mi-e greu să văd ce legătură are adevărata cenzură de stat, cum e propunerea de lege recentă în ceea ce ține de răspândirea ideilor de gen în universități și școli, cu decizia unei platforme comerciale, dintre zeci și sute de platforme online de streaming, să retragă temporar un film clasic accesibil în atâtea locuri, pe care apoi să îl replaseze pe propria platformă, recontextualizat. Or, orice interpretare istorică a unor lucrări de artă nu poate decât să ofere niște instrumente în plus care să ne avanseze înțelegerea operei respective.
Alexandra Turcu: Mi se pare în primul rând îmbucurător că se discută în spațiul public despre asta, în condițiile în care până acum câțiva ani părea un dat de la natură că ideea de corectitudine politică e diavolul întruchipat, care ne lezează dreptul la liberă exprimare și ne reprimă nevoia înnăscută de a spune bancuri jignitoare pentru minorități. E minunat că în ultima vreme au apărut oameni care chestionează în mod public aceste prejudecăți și deschid un dialog amplu despre ce presupune cu adevărat corectitudinea politică și cum am putea să o integrăm în cultura noastră. Toamna trecută am mai participat la o anchetă pe această temă, propusă de Revista Euphorion, de la Sibiu, și am fost foarte deznădăjduită să mă confrunt încă o dată cu gândirea anchilozată a intelectualilor noștri tradiționaliști.
RLN: Cum ar trebui să discutăm un concept precum “autonomia esteticului” într-un context specific al pieței literare și culturale din România? Într-o anchetă publicată în 2018, de Scena 9, reieșea că “din manualele de literatură română, autoarele lipsesc aproape cu desăvârșire”. Credeți că avem în România scriitoare mai invizibile și mai puțin apreciate decât scriitori bărbați sau e doar o falsă temă?
Magda Cârneci: „Autonomia esteticului” are o întreagă istorie în spate, începută cu Maiorescu și Lovinescu, trecută apoi prin constrângerile comuniste și ajunsă cu bine în perioada actuală, caracterizată de relativism ideatic și moral dar și de libertinaj estetic generalizat. Cu toate acestea, esteticul, ca criteriu suprem al producției de artă, continuă să funcționeze subiacent, cred eu, și să valideze operele de artă, dar el este mereu „colorat” de tot felul de nuanțe politice, sociologice, culturale (uneori sexiste, șoviniste, rasiste), care uneori par să predomine – temporar – și să stabilească ierarhiile de valoare. Esteticul rezistă atacurilor de tot felul pentru că ține de însăși esența operei de artă. Dar el poate fi analizat și judecat din multiple perspective și puncte de vedere.
Presupun că mă întrebați despre lipsa scriitoarelor din manualele de literatură română în contextul faptului că am fost președinta PEN România și am militat pentru introducerea Hortensiei Papadat-Bengescu în curricula de bacalaureat. Așa cum am mai spus și altădată, cred că au existat scriitoare valabile și în perioada interbelică, și în cea comunistă, care nu au ajuns să fie cunoscute și înțelese la adevărata lor valoare din motive varii – sexiste, clasiste, ideologice – dar și din cauză că situația lor socială din epocă nu le permitea să producă mai mult și să se facă cunoscute mai mult. Sigur că și critica literară a fost marcată de aceste tropisme, pe care le-a transmis din generație în generație. Dar cred că în prezent – de fapt din anii 1970-1980 încoace – acest handicap social și istoric a fost treptat depășit (deși nu în întregime) și ne aflăm într-o epocă de masivă afirmare a scriitoarelor pe picior de egalitate cu scriitorii. Singura problemă pentru scriitoare e să producă, să rămână în și să reziste până la capăt la competiția literară, care ține o viață întreagă. Este vorba de o schimbare de mentalitate și în rândul scriitoarelor, care trebuie să-și construiască o carieră și o operă literară comparabilă ca productivitate și vizibilitate cu cea a scriitorilor.
Ruxandra Cesereanu: Misoginismul, inclusiv în sfera intelectuală și literară, este vizibil și încă dominant în România, deși s-au făcut câțiva pași mari de la debutul postcomunismului până acum (la nivel de context, convenție, dialog, alfabetizare în domeniu). Dar asta nu înseamnă că nu există scriitori (poeți, prozatori, dramaturgi), critici literari, filosofi, membri ai inteleghenției care să nu admire și să nu promoveze autoarele, artistele (din varii sfere și domenii) etc. Există destui, iar atitudinea și deschiderea lor este admirabilă.
Paula Erizanu: Încep cu a doua întrebare. Uneori am impresia că unii oponenți ai feminismului vor să le fii recunoscătoare/recunoscător că nu-i auzi spunând, ca Titu Maiorescu, că „Femeia e incapabilă de dezvoltare”. Or, la fel ca un virus, prejudecățile de gen se răspândesc în diferite forme în diferite epoci și da, slavă domnului, am făcut niște progrese semnificative din secolul 19 încoace, dar, cu toate astea, n-am scăpat de misoginism.
Lipsa autoarelor din manuale (cu una, două excepții) nu e o opinie, ci un fapt. (La fel ca alte lipsuri din manuale, care trebuie adresate.) La fel e un fapt și că nicio poetă nu a mai luat Premiul Eminescu pentru Opera Omnia din 2014. E un fapt că Gabriela Melinescu a fost prezentată în primul rând ca iubita și muza lui Nichita Stănescu într-un ziar național și nu ca poetă. E un fapt că scriitoarele din România trăiesc într-o țară în care așteptările sociale sunt ca femeile să aibă grijă preponderentă de copii, iar asta duce și la oportunități inegale profesionale cât acestea au copii mici. E un fapt că în proza prea multor scriitori contemporani progresiști, în vogă — ce să mai zicem de autori profund conservatori de azi sau din trecutul glorios — se găsesc formule de gen “el deștept și ea frumoasă”, sau se ia în derâdere folosirea prezervativului, de parcă sexul neprotejat nu e mai riscant pentru femei (copil/avort/depresie cauzată de contraceptive). După atâtea fapte, expun și o opinie: prejudecățile de gen, de cele mai multe ori, nu vin dintr-o rea voință, ci din ignoranță și/sau dintr-o inabilitate și lipsă de dorință de a înțelege perspectiva și experiența celuilalt/celeilalte.
În ceea ce ține de prima întrebare, autonomia esteticului eu o înțeleg în două contexte. Primul e local românesc. Fuga de statul comunist totalitar în România prin refugiul în estetic a fost tot un gest politic, deghizat în gest pur estetic, un gest care permitea explorarea gândirii individuale în cadrul unui stat care dicta o falsă gândire colectivă. Or, într-o democrație, refugiul în esteticul “pur” nu mai e un gest de rebeliune, ci una dintre multiplele opțiuni pe care le are în față un artist sau o artistă. Ceea ce mă aduce la al doilea context, al detașării esteticului de etic, a la Oscar Wilde. Dar Wilde, Camus, Nabokov etc. au provocat normele morale prevalente timpurilor lor în artă. Or, în România de azi, normele prevalente sunt conservatoare, nu liberale, așa cum le prezintă unii scriitori care uită de contextul general și se concentrează pe un bubble de progresiști care îi enervează.
Alexandra Turcu: Înțeleg de ce țin așa de mulți intelectuali cu dinții de „autonomia esteticului”. Pentru că, dacă te afli în grupul celor privilegiați, acest concept îți ofertă o autoritate solidă și o putere grozavă, asta pentru că avem de-a face cu un concept vag, alunecos, deci foarte ușor de manipulat în favoarea unora și în defavoarea altora. Pe acest considerent își legitimează USR-ul listele aproape comice de invitați la festivaluri și lecturi, mizând pe faptul că e o instituție ce are autoritatea necesară pentru a hotărî ce înseamnă esteticul, care formule literare sunt valoroase și care nu, și, în virtutea „autonomiei esteticului”, poate bine-mersi să excludă din start scriitorii și scriitoarele din generațiile mai tinere, pentru că (nu e așa?), ei scriu prost și punct.
Totodată, această fetișizare a esteticului este și ceea ce îndepărtează de multe ori publicul de literatură. Pentru că înșiși intelectualii au creat mitul acesta al literaturii ca bibelou, ca un dat separat de oameni și plasat undeva departe, într-o lume pură, a ideilor și a turnurilor perfecte de frază, un loc care e, așadar, cu totul separat de realitatea imediată, de problemele imediate. Nu spun că ar trebui să bagatelizăm scriitura și să o ignorăm, ci doar că ar trebui să acordăm în aceeași măsură atenție și conținutului unui produs literar. Și cu atât mai mult contextului în care un anumit text este livrat.
În ceea ce privește sub-reprezentarea femeilor pe scena literară românească, chiar acum două săptămâni atrăgea Andra Matzal atenția asupra proiectului lansat de ICR (deci de către o instituție publică, din bani publici) pe Youtube, care constă într-un număr de domni scriitori care sunt filmați vorbind despre teme precum tendințele culturale europene, valorile literare românești de astăzi, canonul literaturii române etc. Pentru că femeile nu au autoritatea necesară să povestească despre asemenea teme grele, nu?
RLN: E posibil să oferim spațiu de exprimare și promovare unor voci cât mai diverse, din medii marginalizate (femei, minorități etnice, sexuale etc) fără să cădem în ideologizare? Poate fi literatura un spațiu neutru politic?
Magda Cârneci: Da, e foarte posibil, e chiar necesar și acesta e de fapt rolul literaturii, între altele: să dea voce și cuvânt marii diversități umane și unicității ireductibile a individului în lume, fie el sau ea din minorități etnice, sexuale, de clasă, de rasă, religioase diverse. Adevărata calitate estetică transcende ideologizarea. Numai operele proaste emană prea tare ideologia autorului. Literatura e un primul rând reflectare și construcție, provocare și creativitate, eșafodaj ideatic și emoțional pentru transmiterea unor valori umane fundamentale, în care intră, între altele, și politicul. Cred că epoca prevalenței politicului în toate aspectele vieții trebuie depășită. Societatea românească e abia pe cale să se maturizeze politic – și așa sunt și scriitorii ei.
Ruxandra Cesereanu: Literatura nu poate fi niciodată neutră, nu are cum. Întotdeauna va fi implicată, într-un fel sau altul. Dacă ar fi neutră ar semăna cu un obiect neânsuflețit. Or, plăcerea literaturii (atât auctorial, cât și la nivelul receptării) depinde, de obicei, de pasiunea scrisului și totodată a lecturii. Ce ar fi necesar ar fi, însă, un punct de echilibru și respectarea (de comun acord) a unui principiu: poți să nu agreezi o ideologie (oricine are acest drept), dar nu e just ca, din pricina respectivei ideologii, să respingi și valoarea estetică reală (dacă ea există, desigur) a unei opere de artă.
Paula Erizanu: Literatura e o reacție la experiența umană, care include, fie explicit, fie implicit, și dimensiunea politică, pentru că oamenii sunt animale sociale și, cu excepții, nu trăiesc singuri în junglă. La fel cum experiența umană nu prea poate fi neutră politic, ci e mereu la cheremul istoriei, a legislației, a forțelor economice, la fel și literatura e scrisă într-un context cultural, social, economic, politic. Că literatura poate fi mai angajată politic sau mai puțin, e altă discuție.
În contextul în care unele grupuri sunt mai mult sau mai puțin reprezentate în societate sau în literatură, a oferi sau nu spațiu unor voci diverse e deja un act politic — progresiv (dacă intervii), centrist/conservator (dacă perpetuezi status-quo-ul) sau profund-conservator/rasist/misogin (dacă sabotezi vocile mai puțin reprezentate). Din momentul în care e făcută publică, literatura nu mai e neutră, ci intră într-un spațiu cultural, social, politic și economic. Sigur, pe de o parte, oamenii ar trebui să fie liberi să exploreze orice în ședințe de terapie și în arte. Pe de altă parte, de la a explora singur(ă) la a publica și a promova sunt niște pași care presupun un dialog cu alți oameni, cu una sau mai multe comunități, într-un context cultural, dar și socio-politic și economic.
Alexandra Turcu: Nu cred că e doar posibil, ci absolut necesar ca în spațiul public să fie promovate cât mai multe voci marginale și cât mai diverse. Cred că a venit de mult deja momentul să ne dăm seama că nu ne mai putem ascunde în spatele unor fraze formaliste și să începem să contextualizăm. Pentru că egalitatea de șanse e doar un miraj, și atunci devine foarte importantă zona socială din care vine un om. Sunt, de exemplu, mai multe studii care arată că în perioada pandemiei femeile au făcut mai puțină muncă de cercetare decât bărbații și au publicat mai puține articole științifice, timpul lor fiind încărcat cu muncile casnice.
În schimb, nu cred că literatura poate să rămână neutră politicului. Aceasta este o iluzie întreținută tot pentru a se putea păstra vechile cutume. Dacă literatura ar fi separată de politic, atunci nu am discuta acum despre nevoia de a include în sfera culturală a comunităților marginalizate. Cred că ar trebui să privim literatura ca pe un fenomen mult mai dinamic și mai conectat la celelalte aspecte ale vieții. Mi se pare tot mai mult că în România literatura este încă cel mai adesea percepută ca o formă de escapism, nu ca o cale de conectare la lumea din care facem parte.
RLN: Puteți da câteva exemple de autori români sau străini care abordează teme politice dificile, actuale fără să cadă în capcana ideologizării? Poate exista o “rețetă” de urmat pentru ca un autor să nu devieze în prea mult politic? Ce înseamnă “prea mult”?
Magda Cârneci : Există mulți autori care dezbat cu brio diverse problematici sociale, politice, minoritare, fără să cadă în schematism și ideologizare. Lista ar fi prea lungă – cred că orice operă bună conține implicit și o dimensiune „umanizantă”, întrucât ne rafinează cugetul și ne sensibilizează simțurile și afectul. Și prin aceasta ea este și implicit politică dacă înțelegem politicul ca o formă de a ameliora lumea.
Ruxandra Cesereanu: Nu cred în rețete. Iar devianța în literatură este deja un loc comun (tocmai prin așa ceva atrage, fascinează, adesea); ceea ce contează, repet, este valoarea estetică (dacă există sau nu), iar nu ideologia (care poate fi convenabilă sau nu).
Paula Erizanu: Recitesc acum Demonii lui Dostoievski, un roman profund politic, profund conservator, și o satiră la adresa escrocilor care s-au perindat prin mișcările socialiste din Rusia. În același timp, în pofida poziției politice conservatoare, religioase, mesianice a lui Dostoievski — care nu are cum să nu mă enerveze, când imperialismul rus îmi afectează țara (Republica Moldova) și azi — romanul rezistă și mă prinde. De ce? Pentru că, în pofida convingerilor autorului, romanul reflectă, în moduri complexe, societatea acelor timpuri, relațiile de clasă, de gen, are suspans, prezintă idei politice de toate părțile, precum și o înțelegere profundă a psihologiei umane. De cealaltă parte a spectrului politic se află, desigur, Bertolt Brecht, George Orwell, sau, mai recent, Doris Lessing, James Baldwin, Margaret Atwood, Elena Ferrante — mari scriitori și scriitoare care au abordat teme politice, în mod asumat, fără să compromită din valoarea estetică a textelor lor.
Dintre autori români contemporani, mi se pare că Lavinia Braniște, în Sonia ridică mâna, chiar încearcă să pună în discuție nuanțele memoriei comunismului în România, dar și ideile de gen. La fel, în Grădina de sticlă, Tatiana Țîbuleac e foarte nuanțată în explorarea trecutului și memoriei Republicii Moldova, în relația cu Rusia/URSS, dar și cu România. În poezie, pe lângă textele asumat politice ale Medeei Iancu sau ale Elenei Vlădăreanu, pe mine mă prind și textele în care socio-politicul devine un plan secundar, cum e în poezia Ruxandrei Novac, a Domnicăi Drumea sau a lui Teodor Dună. Din poezia americană, tot citesc și recitesc din Ilya Kaminsky, Ocean Vuong, Maggie Nelson și Gwendolyn Brooks în ultimele săptămâni — poezia lor are (și) o puternică dimensiune politică, care pe mine, una, mă prinde, atât la nivel tehnic, cât și la nivel emoțional și intelectual.
După o tradiție de literatură proletcultistă și cenzură de stat, e clar că ideologia, văzută dogmatic și nu ca una dintre multiplele perspective asupra lumii, poate fi în detrimentul literaturii. Dar poate că o cale de a rezista ideologizării exagerate sau dogmatizării e să încercăm, în mod activ, să explorăm complexitatea, nuanțele și contradicțiile experiențelor și ideilor umane și să lăsăm, mereu, în literatura pe care o scriem, o ușiță deschisă către alte interpretări, o aluzie cel puțin că lucrurile ar putea fi înțelese și cu totul altfel.
Alexandra Turcu: Cultura noastră se luptă în continuare cu trauma provocată de regimul socialist în România, și atunci tendința imediată este de a demoniza și ostraciza concepte precum politicul și ideologia. Pentru mine, ideologia înseamnă să îmi asum un set de principii, dar nu orbește, ci rechestionându-le mereu. Iar politica nu se referă neapărat la partizanat, ci tocmai la spațiul acela de negociere, unde principiile, direcțiile, acțiunile sunt constant interpelate, confruntate cu contextele sociale. Aici pot recomanda scriitoare și scriitori care își asumă public și în mod programatic dimensiunea politică a textelor lor, precum: Oana Uiorean, Elena Vlădăreanu, Chimamanda Ngozi Adichie, Laila Lalami sau Ocean Vuong etc.
RLN: În ce măsură pot fi utile instrumentele de analiză propuse de corectitudinea politică revizuirii istoriei literaturii române clasice? Ar trebui să avem în manualele de română note de subsol despre misoginismul anumitor scene de roman sau despre robie când vorbim de “Țiganiada”? Pe cine ar ajuta/ Pe cine ar leza asta?
Magda Cârneci.: Cred că corectitudinea politică, dincolo de exagerările provocatoare din ultima vreme, pune în lumină un proces de sensibilizare a masei umane față de vulnerabilitatea indivizilor. Se întâmplă ceva în mentalitatea generală care ne face mai sensibili la suferințele provocate de apartenența etnică, sexuală, religioasă sau de rasă a persoanei umane. Unii au numit asta „exces de umanism”, sau „plaga egalitarismului”, sau „marxism cultural” etc, dar sensibilizarea la suferință și solidarizarea cu cei vulnerabili este finalmente o „valoare creștină” (mila, compasiunea) pe care nu o putem renega, ea face parte din fondul moral profund al ființei umane. Putem în schimb rezista exceselor unui „egalitarism cu orice preț” sau unui „rasism imaginar”, adică cu prețul nivelării în jos a personalității umane prin e „reprimarea exprimării diferenței” ori prin „poliția limbajului”, așa cum s-a întâmplat sub comunism și așa cum se întâmplă actualmente în unele state occidentale.
România este departe de ochiul ciclonului acestui trend internațional (dar mai ales american) care are aberațiile sale. Cred că manualele de literatură română ar putea conține, în unele cazuri flagrante, note de subsol cu explicații care să contextualizeze unele pasaje sensibile – așa cum, cu timpul, orice operă literară are nevoie de o contextualizare culturală, pe măsura schimbărilor sociale și mentalitare neîntrerupte și inevitabile. Depinde însă cum sunt făcute aceste explicitări, care nu trebuie să simplifice opera literară până la schematism, ci doar să ajute cititorul să înțeleagă mai bine o epocă.
Ruxandra Cesereanu: Țiganiada lui Ion Budai-Deleanu va rămâne pentru mine o epopee genială, indiferent de -isme, contexte, reproșuri, acuze etc. Rezonez exclusiv la valoarea estetică a Țiganiadei. Dacă nu ar avea valoare defel, atunci probabil că destule lucruri din acest text faimos ar risca să devină iritante și blamabile.
Paula Erizanu: Da, bineînțeles că literatura clasică, pentru a fi înțeleasă profund, are nevoie și de interpretări istorice și nu doar estetice. Nu cred că asta ar leza pe nimeni, dimpotrivă ne-ar ajuta să înțelegem atât societatea în care trăim mult mai bine, cât și literatura ca un organism viu și nu unul mort.
Alexandra Turcu: Nu știu dacă ar ajuta scoaterea de pe rafturi a tuturor cărților de literatură română și analizarea lor din punctul de vedere al corectitudinii politice. Cel mai firesc mi se pare ca, da, când ne ciocnim de câte un text ca Țiganiada sau Ion, să discutăm mereu realitatea socio-culturală a perioadei în care a fost scris textul în raport cu contextul actual. Mi se pare un gest firesc, care ar ajuta în primul rând elevii și elevele care studiază literatură să dezvolte un simț critic, civic și să se formeze în mod sănătos, neperpetuând comportamente rasiste, misogine etc. Nu știu pe cine ar putea leza asta. Nu știu dacă Budai-Deleanu sau Rebreanu s-ar răsuci în mormânt. Cine știe? Poate că dacă ar fi trăit în secolul 21, amândoi ar fi fost feminiști. Tot ce pot să sper e ca în secolul nostru să nu se mai scrie o literatură la care intelectualii secolului 22 să fie nevoiți să-i adauge note de subsol ca să contextualizeze rasismul, antisemitismul, sexismul etc.
RLN: Ar trebui reevaluată literatura proletcultistă a anilor 50 în baza corectitudinii politice?
Magda Cârneci.: Nu știu dacă înțeleg bine întrebarea. Ar fi vorba să reconsiderăm pozitiv această literatură „clasistă”, actualmente desconsiderată ? Dar ea a fost uitată și lăsată în cotloanele timpului mai ales din cauza calităților ei estetice îndoielnice, a plictisului teribil pe care îl generează la lectură – și mai puțin din cauza faptului că epoca proletcultismului a trecut, cum a trecut apoi și comunismul, și a venit epoca opusă a capitalismului, care ar dezavua-o din motive ideologice. Experiența relatată de literatura proletcultistă este o experiență falsificată la scara individului uman și e ratată la scara posibilităților de existență a umanității moderne. De fapt, tocmai această „imposibilitate de existență” îi grevează veridicitatea.
Paula Erizanu: Nu știu suficiente despre literatura proletculistă a anilor 50.
Alexandra Turcu: Ar putea avea întrucâtva sens dacă ar fi vorba despre recuperarea unor figuri de muncitori care nu vin dintr-un background intelectual. Dar să nu uităm totuși că e vorba de o literatură scrisă la comandă, după rețetă, nu neapărat din dorința de exprimare a autorului și cu atât mai puțin din dorința de exprimare liberă. Mi se pare necesar să avem și o literatură a working class, a oamenilor care nu activează în mod constant pe „scena literară românească” (ce-o mai fi însemnând și asta), dar pentru ca acest lucru să fie posibil este necesar să îmbunătățim sistemul educațional în mediile defavorizate, să facilităm accesul la cultură al oamenilor din acele medii, mai ales al copiilor (prin biblioteci dotate cu internet, calculatoare și ultimele noutăți editoriale, prin cluburi de lectură, întâlniri cu scriitoare și scriitori, workshopuri de creative writing etc.).
RLN: Pot cu adevărat influența dezbaterile intelectuale și protestele politice cu substrat cultural din Vest (Sua/ Franța/ Marea Britanie) optica intelectualilor și a consumatorilor de cultură români sau e doar un moft de moment? În ce fel?
Magda Cârneci.: Cred că în general cultura română, fiind așezată ex-centric față de puternicile culturi occidentale, se hrănește din „efectele de ecou” ale marilor conflicte și dezbateri de idei care zguduie periodic societățile care „trag lumea înainte”. Cultura română adaptează aceste „ecouri” și modulează germenii de noutate ale curentelor politice sau culturale la profilul ei mai degrabă conservator. Dar mi se pare că generațiile tinere actuale sunt mai prompte în a prelua și a duce aceste dezbateri în termeni proprii – și uneori radicali. Nu e întâmplător că feminismul a cunoscut o revenire constantă în discuții în mediul românesc, întrucât privește jumătate din populația țării și problemele ei încă nerezolvate la nivelul mentalităților. Și nu e întâmplător că chestiunea romilor e discutată deschis în teatru, film, literatură și se îndreaptă spre o acceptare socială din ce în ce mai largă. În măsura în care reprezintă probleme reale ale unui număr suficient de indivizi, și celelalte forme de minorități (LGBT de exemplu) vor fi mai activ integrate, nu doar mimetic, în dezbaterea și producția culturală de la noi.
Ruxandra Cesereanu: Intelectualii români (și consumatorii de cultură) nu trăiesc în sălbăticie (în pădure ori deșert), prin urmare este firesc să fie captivați de dezbaterile de idei și protestele din țările occidentale. Există, în mod cert, snobisme și mofturi în România actuală (la fel ca odinioară), dar și un interes real față de mersul gândirii (polemice) în lume.
Paula Erizanu: Desigur, suntem cu toții consumatori de mass-media globală, trăim într-o economie globalizată, ceea ce se întâmplă atât în vest, cât și în alte regiuni, e relevant și pentru ce facem în România sau Republica Moldova. Important, din punctul meu de vedere, e să nu confundăm realitățile socio-politice din America cu cele românești, să rămânem abili să vedem realitatea locală așa cum e ea și să ne adaptăm discursul, acțiunile și literatura la realitatea locală — eroarea asta se poate face de orice palier politic, și de dreapta, și de stânga. Robia romilor, de exemplu, e o problemă românească, aici nu putem zice că e ceva ce ține de trecutul imperialist al vestului.
Alexandra Turcu: Privind optimist, tind să cred că protestele Black Lives Matter au ajuns la amploarea necesară pentru a ridica un semn de întrebare publicului cultural român. Și, în paralel cu susținerea protestelor din S.U.A., cred că ar trebui să ne concentrăm atenția și pe formele de rasism sistematic care se perpetuează în România (rasismul împotriva romilor, a maghiarilor). Am văzut cu toții în ultimele luni mai multe cazuri îngrijorătoare de intelectuali care sprijină protestele BLM, dar în același timp justifică discriminarea romilor.
RLN: Ce concluzii putem trage după toate evenimentele/ dezbaterile/ ciocnirile anului 2020 privind corectitudinea politică și literatura română?
Magda Cârneci.: Concluzia mea personală după aceste conflicte culturale care au zguduit lumea occidentală în ultimele luni – plecând de la pandemia corona virusului, de la uciderea afro-americanului George Floyd și de la alte focare – este că umanitatea are nevoie periodic de zguduiri pentru a ieși – măcar temporar – din inerție, mecanicitate și letargie și pentru a încerca un mic pas înainte. Sensibilizarea la cauza celor vulnerabili, la condiția minorităților, este de fapt un pas important pe calea sensibilizării tuturor oamenilor la condiția umană generală. Dacă ne comparăm cu strămoșii noștri, suntem totuși mai umani, orice s-ar zice.
Ruxandra Cesereanu: Mă repet, dar nu am încotro: dialogul civilizat este cel de dorit și cel care contează. Pentru mine, cel puțin.
Alexandra Turcu: Mie mi se pare halucinant că în anul 2020 încă dezbatem dacă ar trebui sau nu să acordăm drepturi unor comunități minoritare, că se pune problema scoaterii studiilor de gen din facultăți, că alegem de multe ori să-i portretizăm stereotipic pe cei care nu sunt ca noi, că în spațiul public circulă discursuri agresive, pline de ură împotriva imigranților, romilor, maghiarilor, persoanelor LGBTQ, femeilor. Și reacția intelectualilor tradiționaliști români se înscrie perfect în rândul acestor mișcări. Dar m-am bucurat să văd tineri scriitori și scriitoare care abia au terminat clasa a 12-a sau sunt în primul sau al doilea an de facultate luând poziții asumate, deschise, empatice, în cunoștință de cauză, semn că se mișcă totuși ceva.
Magda Cârneci este poetă, prozatoare și eseistă. Directoare a Institutului Cultural Român din Paris între 2006 și 2010. Pana in 2019, A fost președinta PEN România, filiala celei mai mari și mai vechi organizații mondiale a scriitorilor, PEN International. Este profesor asociat la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti. A publicat numeroase volume de poezie, eseu, traduceri și un roman. Cele mai recente cărți sunt FEM (Ed. Polirom, 2014) și Artele plastice în România 1945- 1990. Cu o addenda 1990-2010 (Ed. Polirom, 203). Numeroase cărți i-au apărut în traducere, cea mai recentă fiind FEM (Ed. Non Lieu, Paris, 2018).
Ruxandra Cesereanu este poetă, prozatoare, publicistă și eseistă. Este conferențiar la Catedra de literatură comparată a Facultății de Litere din Cluj-Napoca, în cadrul Departamentului de Literatură Comparată. A publicat numeroase volume de poezie, proză, eseuri și de studii teoretice. Cele mai recente volume publicate: Scrisoare către un prieten și înapoi către țară (Paralela 45, 2018), California (pe Someș) (Ed. Charmides, 2014), Un singur cer deasupra lor (Ed. Polirom, 2013).
Paula Erizanu este jurnalistă și scriitoare. A publicat Aceasta e prima mea revoluție. Furați-mi-o (Editura Cartier, 2010), volumul de poezie Ai grijă de tine (Ed. Charmides, 2015). A coordonat împreună cu Alina Purcaru Antologia Un Secol de poezie română scrisă de femei. Volumul I (1990 – 2019) (Ed. Cartier, 2019). Publică în The Guardian și este editor la Calvert Journal.
Alexandra Turcu a absolvit secția de Literatură Comparată a Facultății de Litere din Cluj. În 2015, a debutat cu volumul de poezie „celelalte produse”. A publicat articole și poeme în revistele Poesis Internațional, Zona Nouă, Echinox, Alecart, Steaua, iar textele ei apar în antologiile „Subcapitol. Poezia”, „Bungalou 6” și „La Negru”. A îngrijit împreună cu Adrian Tătăran volumul coordonat de Mihaela Ursa Zoe, fii bărbată! Coduri de gen în cultura României contemporane (Ed. Paralela 45, 2019).