Vineri, 30 octombrie 2026 a avut loc evenimentul de lansare a romanului „Ținutul tatălui” de Cezar Gheorghe. Alături de autor au participat Carmen Mușat, Victor Cobuz și Adela Greceanu. Video: Vlad Rotaru
Prezentare:
Confruntarea cu amintirea unui tată pierdut, atins de boala numită Solaris, declanșează în viața lui V. o criză care îi aruncă în aer relația de cuplu și îi creează senzația că propria istorie, propria trecere prin lume, este atinsă de irealitate. Odată cu moartea unei persoane iubite, identitatea se fracturează. Coerența narativă a sinelui, povestea pe care o spunem despre noi înșine, este întreruptă și în locul ei se instaurează absența, pe care o sculptăm neîncetat pentru ca vidul personal să devină suportabil. În „Ținutul tatălui”, relațiile dintre părinți și copii trec dincolo de experiența cotidianului. Istoria personală se îmbină cu marea Istorie pentru a răspunde la întrebările: „Câtă claritate, câtă opacitate există în relația cu cei pe care îi iubim? Cât de complicată poate fi relația cu cei care ne formează?” și „Cum putem supraviețui pierderii acestora?”
Ținutul tatălui
(fragment)
Cezar GHEORGHE
În lunile de după armată, Flo îi vorbise despre copilăria ei petrecută în satul ardelenesc, cu case în stil șvăbesc,în care viața curgea în curțile interioare, în spatele zidurilor cu porți mari de lemn, din care, dacă‑ți ridicai privirea, puteai zări turlele ascuțite ale bisericii evanghelice. Își amintea numele de străzi scrise în ungurește și nemțește, nume care au dispărut de pe plăcuțele fixate pe ziduri, fiind înlocuite cu nume românești. Își amintea cu exactitate când copilăria ei se terminase. Când s‑a întors Péter, băiatul vecinilor maghiari, de la internat și a privit‑o mult. A crezut atunci că au trecut zile întregi, cât timp a fixat‑o cu ochii lui albaștri. Și‑așa a știut că nu mai era nici copilă, nici femeie. Ci o stare nouă, în care tot ce era corp, și carne, și nervi urma să se răsucească și să se tulbure.
Dar copilăria lui unde era? Și‑n ce moment se sfârșise?
Cu doctorul Jianu avea să discute ani la rând despre
toate astea,
despre anii petrecuți fără repere, alunecând pe marginea vidului,
despre umbra care era maică‑sa când se apleca asupra patului să‑l trezească dimineața,
despre cureaua lui taică‑su când îi ieșea din cuvânt,
bătaia de la părinți e ruptă din rai,
despre primii ani în care Solaris îl îngropase și‑l făcuse să trăiască sub pământ, ca o cârtiță săpând tunele, speriindu‑se de ecourile sunetului subteran, de propria voce,
despre senzația de a cădea fără să atingă vreun punct solid,
despre senzația că putea zbura când se ținuse de cârligul macaralei și se plimbase prin întreaga secție sub privirile mute ale muncitorilor,
despre cum își simțea capul plin de sârmă în zilele când fusese sedat,
despre mintea care se fărâmița
despre litiul care‑l lipea la loc
bucată cu bucată
ca și cum chipul i‑ar fi fost plin de cusături invizibile.
Trenul de București era mereu plin de navetiști. Nu intra niciodată într‑un compartiment, chiar dacă cineva îi oferea locul. Ca și cum, dacă ar fi acceptat să împartă spațiul cu ei, toți ar fi știut ce o să discute în cabinetul lui Jianu. Prefera să stea în picioare pe culoar, să privească peisajul care se schimba cu rapiditate. Ochii i se relaxau, pierdeau focusul, lăsând contururile lumii din exterior să curgă.
Era norocos, asta i se tot reamintea. Pentru că scăpase de colonia penitenciară care era Centralul. La câteva zile după ce fusese transferat, Jianu îl găsise în stare de semiconștiență, amorțit de la sedativele prescrise de doctorul de gardă. De ce insistase să‑l trateze în afara cadrului clinic, să se ocupe personal de el, nu ar fi putut să spună. Mai ales că familia din care făcea parte îl împingea la un joc pe mize mult mai mari. În fiecare an Jianu plusa și băieții de la Secu plusau și ei. Așa că trebuia să ie atent, să motiveze de fiecare dată vizitele lui săptămânale la București. Nimeni, în afară de Flo, nu știa de întâlnirile lui. Îi rămăseseră în minte cuvintele pe care Jianu le rostise când i se adresase pentru prima dată în biroul de la Central:
Și psihiatria e un fel de boală mintală, nu foarte diferită de ce ai dumneata. Ca psihiatru, am mereu conștiința dureroasă a violenței necesare, a tratamentului. Îmi spun că joc un rol pe care alții nu vor să‑l joace, dar de fapt mi‑e greu să recunosc că practica noastră clinică împrumută adesea din practicile și comportamentele miliției. Psihiatria duce o luptă grea cu violența[1]. Și i‑a mai spus că violența era ca un seismograf care îl ghida în meseria lui. Era violența bolii care eclipsa și ruina mintea, și violența tratamentului, exilul în coloniile psihiatrice din jurul Bucureștiului — Cula, Bălăceanca, Poroschia și Cervenia —, gravitând pe orbita soarelui negru, care era Spitalul Central, adevărate constelații ale vidului și ale excluderii. Într‑o țară ca a lor, psihiatria era destinată să îngenuncheze, să creeze obediență. Așa că, în tot ceea ce făcea, încerca să reducă violența, să creeze spații de toleranță, locuri în care cei ca el erau acceptați. Dar asta era imposibil la Central. Nu se puteau întâlni decât în spațiul privat. Nimeni nu putea afla ce vorbeau când începeau sesiunile de analiză din casa lui Jianu, de lângă Cișmigiu.
Așa că datoria lui era să povestească ce i se întâmplase. Dar trebuia să meargă în sens invers, începând cu cele mai noi evenimente, cu internarea la Central, căderea nervoasă de la uzină, când plutise agățat de cârligul macaralei utilitare, cu mintea mecanizată, independentă de corp, ca o mașinărie erotică producătoare de senzații. Jianu era un însoțitor cu care trebuia să coboare din ce în ce mai mult în trecut, să ajungă, într‑un moment favorabil, la castelul de nisip al copilăriei (denumirea era a lui Jianu), pe care orice mișcare, chiar și cea mai mică răsuflare, l‑ar fi putut spulbera. Motiv pentru care, îi repeta ca o mantră, ceea ce ni se întâmplă în primii ani din viață permite nașterea subiectivității, a modului în care lumea ricoșează în propriul nostru imaginar. După primele trei luni, începuse să simtă o coerență vagă legată de propria persoană. Să povestești despre tine însuți înseamnă să dai o formă identității, să te raportezi la tine ca la o poveste care se desfășoară în timp ce tu ești și povestitor, și personaj. Din acest motiv, cei care află că au fost adoptați suferă o traumă psihologică profundă. Sunt aruncați într‑o stare de indeterminare. Fiindcă pereții acestui nucleu dur al sinelui se prăbușesc și trebuie să se obișnuiască cu forma ruinelor.
Din primele zile la Central nu își amintea foarte multe. Somnul pe sedative nu e somn, ci un fel de amorțeală prelungită, în care voința e prima care dezertează. Fusese un corp înstrăinat de propria sa minte, pe care asistentele îl înțepau și brancardierii îl manevrau după bunul plac. Mintea îi rătăcea undeva, departe de salon. Plutea într‑o adormire care aducea cu ea imagini amestecate, fără prea multe conexiuni logice. Unele erau din ultimele zile la fabrică, altele din copilărie, când mergea la câmp cu ai lui. Erau gărzile din stagiul militar făcut în Banat și Estike ca o fantasmă, primindu‑l în casa ei, întotdeauna dezbrăcată. Și erau acolo și Teo, și Flo, două imagini care se îngânau să‑i rețină atenția.
Radu VANCU:
„Destine (individuale și de cuplu) construite pe tehnica vieților paralele, plasate stratificat în epoci istorice diferite: comunismul median și tîrziu, respectiv primele două decenii de postcomunism – asta e materia, umană & istorică, din care se construiește admirabilul roman al lui Cezar Gheorghe. Pendulînd ca un hipnotizator vocile și timpurile istorice, alternînd în staccato nu doar istoriile mari & mici, nu doar persoanele umane, ci chiar și persoanele gramaticale (cam ca în Conversația la Catedrală a lui Vargas Llosa sau ca în noul roman francez, pe care unul dintre personaje îl și discută en connaisseur), polifonia din romanul lui Gheorghe nu seamănă (nici structural, nici prin vocile care o compun) cu nimic din proza română de azi. Ceea ce e, bineînțeles, o primă calitate. O a doua e că reușește să fie adevărată pe fiecare pagină, indiferent ce personaje documentează. Fie că e vorba despre intelectuali sofisticați, iubitori de Godard ori Pudovkin (care ar vrea ca tot ce trăim «să fie convertit în lumină»), sau despre țărani evadați prin școlarizare din satul natal pentru a se aliena (inclusiv mental) în metropolă sau despre fete a căror gelozie pe relația fizică a tatălui cu mama le malformează relațiile adulte, Gheorghe «privește pînă în măruntaiele ființelor despre care scrie» (cuvintele unuia dintre naratori – și i se aplică fără rest autorului însuși). E calitatea esențială a oricărui prozator adevărat. Cezar Gheorghe o are; și tocmai de aceea personajele lui au într-adevăr viscere & creiere & carne & suflet. Încît poți spune despre ele, cum memorabil spune alt narator, că «oamenii acelui timp au trăit și lumina lor strălucește la fel ca lumina noastră».“
Cezar GHEORGHE (n. 1984) este critic literar și critic de film, doctor în Filologie, creator al Podcastului Narativ. Scrie cronică literară și cronică de film în revista Observator cultural. Este lector universitar la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale“, unde predă studii de film. A publicat cartea de eseuri Gîndirea-cinema (Cartea Românească, 2014) și mai multe eseuri academice care explorează relația dintre literatură și cinema. Cel mai recent dintre acestea, „Time and description in Satantango and The Melancholy of Resistance“, a fost publicat în volumul The Artistic Object and its Worlds (coord. Delia Ungureanu, Michael Wood), Brill, 2025.
[1] Romanul face în acest caz o aluzie la eseul „Fiecare societate are psihiatria pe care o merită“ din volumul lui Ion Vianu, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru, Polirom, Iași, 2018.