Romanian Literature Now: Menționați în paginile intitulate „O explicație“ pasiunea de o viață pentru poezia lui Nichita Stănescu. În ce măsură această pasiune a acționat favorabil sau defavorabil la scrierea cărții?
Bogdan Crețu: Da, povestesc acolo că l-am descoperit pe la 10-12 ani și că prima reacție a fost de șoc. Nu semăna cu Alecsandri, Bolintineanu, Coșbuc, Eminescu sau alți poeți pe care-i știam eu bine pe atunci. După aia neînțelegerea m-a ajutat să caut să înțeleg. O vreme n-am putut, dar am rămas cu un fix. Și, mai ales, cu zeci de versuri înfipte-n creier. Care au tot lucrat în mine. Faptul că e o poveste veche, că Nichita Stănescu nu e pentru mine orice poet, m-a ajutat. Asta pentru că am știut din start, fără să-mi fi făcut calcule, că vreau să scriu o asemenea carte. Că e o provocare. Cum să refuzi să dai corp unei fascinații din adolescență? Pe de altă parte, nu e nici simplu. Te temi să ataci direct ce te pasionează: preferi contemplarea de la distanță. Poate apărea și un blocaj. De fapt, nu, că eu nu mă blochez propriu-zis. Sau să nuanțez: mă blochez pentru că vreau eu, pentru că e și asta o metodă verificată; mă abțin, de fapt, premeditat, nu încremenesc ca iepurele în bătaia farurilor. Nu e, deci, stupoare, încremenire în proiect, ci încordare. Mă blochez calculat în încordare. Și rămân o vreme așa. Refuz să-mi analizez meticulos confuzia, neliniștea. Las lucrurile să bolborosească în voia lor, fug de ele, mă fac că nu le văd. E o tensiune care se poate prelungi, dar care mă ajută enorm și care e parte esențială a scrisului. A après-scrisului, dacă vrei. Ezitarea de dinaintea scrisului. Acumularea. Problema mea nu a fost documentarea, ci ordonarea a ceea ce știam cu asupra de măsură. Și, mai ales, calibrarea imaginației. Pentru că sunt, fir-ar să fie, și critic literar, știu multe, am o memorie deformată, de elefant. Știu tot ce se poate ști despre Nichita. Știu și destule în plus. Problema mea a fost să selectez, să-mi alcătuiesc un personaj tăind dintr-un bloc uriaș de marmură. Am știut că-mi iese după ce am bâjbâit vreo 20 de pagini. Așa fac mereu, la început mă caut scriind. Demarez mai greoi, mai timid. Nu doar în scris. Am nevoia de stângăcia aia, ca să intuiesc tonul potrivit fiecărui text. Ca să mă acomodez cu personajul, ca să mă las treptat pătruns de el, ca să intru în pielea și-n creierul lui și tot așa.
Trag linie și nu știu să răspund: a fost un avantaj sau un dezavantaj? Un dezavantaj pe care l-am sucit pe dos și l-am făcut să devină avantaj.
De ce “Nichita – Poetul ca și soldatul” este mai curând o anti-biografie?
Pentru că el nu credea în relevanța biografiei; pentru că nici eu nu cred în asta, deși am curiozități aproape perverse, înghit tone de jurnale, memorii, amintiri, corespondențe, doar-doar oi găsi ceva ciudat pe acolo. Dar tot acest material alcătuiește doar posibilitatea unei biografii. Biografia e un construct critic. Chiar atunci când împrumută mijloacele ficțiunii. Eu am folosit mult memoria altora, dar din ea am construit un personaj al meu. Și, mai ales, nu i-am pus cap la cap faptele vieții. Nici măcar pe cele mai relevante. Am încercat să imaginez un Nichita Stănescu dinăuntru. Să intru în mecanismul gândirii lui atât de sucite, de schizoide chiar, pe alocuri. Gândirea unui monomaniac. Biografia se scrie din afară. Cartea mea e, în cea mai mare măsură, cel puțin în partea a doua și a treia, o încercare de privire dinăuntru. Dar, îmi dau bine seama, folosindu-se de un scriitor celebru, punându-i numele pe copertă, cochetează cu genul biografic. Inevitabil. Pariul meu a fost însă să scriu o carte care să țină în sine, dincolo de numele lui Nichita. Degeaba spune ceea ce știe toată lumea sau măcar cine caută să se informeze despre el, dacă nu reușește să construiască un personaj care să miște, să fie viu, plauzibil. Am scris pentru admiratorii lui, pentru detractorii lui, pentru curioși, dar și pentru chinezi, ca să zic așa. Sau pentru marțieni. Sper ca micul meu roman să reușească într-o zi să seducă un marțian. Pe scurt: miza a fost de a construi un personaj ficțional, care să nu-și trădeze modelul. Azimut mi-a fost Lotte la Weimar, deși evident că biata mea cărțulie nu aspiră la anvergura romanului lui Thomas Mann.
Biografia romanțată prezintă episoade din diverse etape ale vieții lui Nichita Stănescu (într-o ordine amestecată): copilăria sub bombardamentele americane, tânărul în competiție cu Labiș, poetul consacrat, îndrăgostit, muribund. Biografia conține pagini memorabile în care cititorul aproape că face parte din anturajul lui Nichita, aproape că își poate citi propriile creații la ședințele literare impromptu. Sunt și alte episoade pe care ați fi vrut să le evocați dar, din varii motive, ați ales să nu o faceți?
Mă bucur dacă am reușit să refac ceva din atmosfera aceea irepetabilă. Mă bucur și mai mult dacă paginile alea sunt credibile, dacă te fură și te mută acolo. Hai să nu mă ascund: cea mai mare dificultate de strategie a ținut de faptul că Nichita Stănescu e un scriitor pe care destui contemporani l-au cunoscut bine. Multe dintre personajele cărții mele sunt oameni în viață. Or, asta complică mult lucrurile. Eu am norocul de a fi prieten cu unii dintre prietenii lui apropiați. Cu Nicolae Breban, de pildă, care, spre marea mea bucurie, mi-a spus că i-a plăcut cartea, că mi-a ieșit. Și de lectura lui mă temeam, ca să spun așa. Nu am făcut anchete speciale, dar am acumulat în timp o mulțime de detalii, am căpătat o viziune tridimensională asupra lui Nichita. Și, fiind prieten bun cu prieteni buni de-ai lui, am resimțit o anumită familiaritate. Asta m-a ajutat. Dar au fost și situații în care am ezitat. Poate că, luat de flerul narativ, aș fi fost tentat să intru în anumite zone ale vieții lui. Nu am făcut-o, pentru că mi s-a părut indecent. Ceea ce literar e ok, dacă totul aparține ficțiunii, în cazul unei astfel de cărți poate deveni reprobabil. Nu mi s-a părut cușer/ fair play să pătrund cu frivolitatea imaginației mele în partea vieții și intimității lui Nichita pe care el însuși nu a dorit să o arate. Altfel, a dus o viață transparentă, a trăit la scenă deschisă, cu o casă deschisă. Și ceea ce el însuși a arătat e mai mult decât suficient pentru a crea un personaj fascinant. El însuși l-a creat în bună măsură, eu l-am reinventat și l-am făcut plauzibil epic. Sper, cel puțin. Expresivitatea exista deja, era a lui, meritul meu e cel al portretistului, ca să zic așa.
Îmi amintesc că în perioada adolescenței, mai toți colegii mei iubitori de poezie au avut (am avut) o fază Nichita în care au (am) devenit obsedați și striviți de poezia stănesciană, după care s-au (ne-am) îndepărtat de această poezie. Poate fi considerată adolescența ca fiind perioada cea mai prietenoasă cu poezia lui Nichita Stănescu?
Nu cred că e neapărat perioada cea mai prietenoasă cu poezia lui Nichita Stănescu, dar e, cu siguranță, o perioadă în care imiți, acumulezi prin mimetism, în care te simți bine lăsându-te influențat. Iar Nichita are o poezie de dragoste diafană, de o tandrețe seducătoare, numai potrivită pentru sensibilitatea și tulburarea de sine specifice adolescenței. Și mai are, cel puțin în ultimele volume, o poezie a unei gesticulații ample, ostentative, care se potrivește teribilismului adolescentin. Pentru că ce e teribilismul ăsta? E nu doar nevoia de a realiza ceva, ci de a fi confirmat prin ceea ce faci, de a te arăta celorlalți, de a te căuta, poate. Nevoia de a trage atenția asupra ta, de a spune cât mai strident „Eu sunt!” Nu știi cum ești, dar ești sigur că ești. Și ești și mai sigur că vei fi. Asta e adolescența. Or, poezia lui Nichita Stănescu are mai multe vârste, dar o bună parte din ea este exact așa: epatează, nu se mulțumește să afirme, vrea să se afirme și mai ales să fie altfel. E când sensibilă, melodramatică, romantică, tandră, când nesigură, ezitantă, tremurătoare, când ușor cinică, când delicată. Se caută mereu pe sine. E poezia unei sensibilități iritate, isterizate. Și prima calitate a unui adolescent este iritabilitatea. Poate că niciodată nu suntem mai vii decât atunci. Cum să nu-ți placă Nichita Stănescu atunci când te afli între două vârste?
Sunteți unul din cei mai fini cunoscători ai operei stănesciene. Ați scris la un moment dat “Nichita Stănescu și-a reinventat formula poetică de la un volum la altul, parcurgând fiecare drum până la capăt și obligând întreaga poezie contemporană să experimenteze noi formule”. Între timp, de la “11 elegii” (ca să menționăm doar unul din marile lui volume), poezia românească a trecut prin multe alte poetici, dintre care menționez doar cele explorate de poeții douămiiști. Care mai e locul poeziei stănesciene în câmpul literar românesc? Și, punând întrebarea, mă gândesc și la faptul că, pentru poeții mai tineri, Mircea Ivănescu este considerat mai degrabă a fi mentor și inspirație. Și-a epuizat Nichita Stănescu poetica încât orice emulație/dialog cu ea este de la bun început sortită sterilității? Ca să îl citez pe Bloom, există o anxietate a influenței în cazul lui Nichita Stănescu?
Nu cred că sunt „unul dintre cei mai fini cunoscători ai operei” lui Nichita. Asta rămâne de demonstrat. Am scris un studiu la un cărțoi care adună toată poezia lui. Dar au trecut de atunci nouă ani. În plus, studiul ăla e neterminat. Nu că nu am putut să-l termin, așa am vrut să fie, ca să mă simt obligat să-l continuu, să-l duc la bun sfârșit. Anul ăsta îi vine rândul. Deocamdată trebuie să mă desprind de personajul cărții ăsteia. Sunt, ca să zic așa, în perioada atât de antipatică, dar atât de necesară, de blocaj voit, de acumulare a tensiunii. Am recitit însă pentru romanul ăsta toate volumele lui Nichita. Sigur, nu cu un interes critic, ci ca să surprind un anumit mod al funcționării gândirii lui. Nu în ultimul rând, pentru că aveam nevoie de cărți ca obiecte, pentru că simțeam nevoia să țin în mâini obiectele alea care sunt contemporane cu viața lui, care i-au dat un sens, un ritm, o logică, o justificare. Deci știu bine poezia lui, dar îmi rămâne să scriu ceva care chiar să conteze despre ea. Am făcut promisiunea, nu mă mai pot ascunde. Acum să răspund la întrebare: pentru orice cititor de poezie, există poezia română de până la Nichita Stănescu și poezia română de după. E banal ce spun. Aproape toată poezia de după 1965 poate fi citită ca o replică, uneori premeditată, alteori doar instinctivă, la poezia lui. Cumva, și Mircea Ivănescu, și Brumaru, și Ursachi, și Angela Marinescu, și Mazilescu, nu mai spun de optzeciști, de Cărtărescu sau Iaru sau Vișniec sau Muri sau Danilov sau atâția alții s-au certat cu poezia lui sau cu prestigiul ei. Au căutat altceva. Au căutat să devină ei înșiși ca abatere de la reperul, admirat sau dimpotrivă, al poeziei lui. După 1990, Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu ori Nimigean recuperează anumite tonalități stănesciene. După aia lucrurile se rup. Poezia devine un discurs intim, personal, profund subiectiv, adică exact opusul a ceea ce credea Nichita că ar fi: un discurs revelat. Nichita era oricum de neimitat, deși îndelung imitat. Pe urmele lui Mircea Ivănescu poți merge, el e un poet care nu doar că se lasă, ci se cere continuat. El deschide un drum în poezia noastră. Nichita închide tot ce deschide. Nici măcar el nu mai poate continua formula dusă sus de tot în 11 elegii. După ce o reia în câteva cărți, vine tăcerea aia dintre 1972 și 1978. Pentru un febril ca el, șase ani de tăcere editorială înseamnă enorm de mult. Caută „altceva, altceva, altceva”, cum scrie într-un poem din ultima carte. În tot timpul ăla chinuit a intuit că e nevoie să se reinventeze. Ultima lui poezie este diferită de cea de până la Măreția frigului. Am intrat în infernul ăla biografic, existențial, care e, cred, cel puțin așa mi-am imaginat eu, unul al ratării, dar al unei ratări de nivel aproape intangibil, a celui care știe că a fost sus de tot și nu mai poate ajunge decât cu un deget mai jos, la o altitudine la care oricum prea puțini reușesc să ajungă. Vreau să spun că nici măcar Nichita Stănescu nu se mai putea imita. A avut el mulți imitatori, dar pe câți îi mai reținem? Pe scurt: influența lui, uriașă, covârșitoare, constă în presiunea pusă asupra tuturor marilor poeți de după el, de a căuta să deschidă alte drumuri. Azi mă tem că Nichita e un poet neasimilat de poezia foarte recentă. Ignorat pur și simplu.
Aveți o minunată propoziție la un anumit moment dat în care scrieți că “ar fi încercat să schimbe anatomia în sintaxă”. Am putea considera că timpul a continuat să își facă treaba și că legenda i-a luat locul poetului?
Am scris eu asta undeva? Dacă da, mă bucur: nu-i rău! Aș pune și un emoticon aici, ca să arăt că mă alint. Nu, legenda nu a luat locul poetului din simplul motiv că ea nu funcționează în absența poeziei lui. Dar legenda funcționează și azi, la aproape 40 de ani de la moartea lui. E singurul scriitor pe care-l luăm la per tu (ca pe Dumnezeu, cum povesteau Cărtărescu și alții). E Nichita. Simplu. Asta arată că e mai mult decât un poet. Scanați rețele de socializare: sunt sute de postări legate de el. Citate din poezia lui, grupuri pe facebook, mici videoclipuri. Sigur, se decupează ceea ce are densitate aforistică, pentru că suntem oameni grăbiți, vrem să aflăm totul despre lucrurile importante cu un efort foarte mic. Legenda lui îi însoțește totuși poezia. Și asta mi se pare important. Nu avem multe cazuri similare. E o legendă care datează din timpul vieții lui. Poate ultima veritabilă legendă a literaturii române.
Aveți un poem stănescian preferat? Dacă da, care?
E greu să aleg unul. Afectiv, sunt legat de cele din Noduri și semne. Căutarea tonului, de pildă. E ceva tragic acolo. Îmi plac elegiile, altfel. Sau Enghidu, din Dreptul la timp. Sau Către Hypnos, din volumul lui insistent disprețuit, Roșu vertical. Dar îmi pac și unele poeme de dragoste. A mea. Sau Evocare („Ea era frumoasă ca umbra unei idei”. Dar cel mai mult mă emoționează versul: „A piele de copil mirosea spinarea ei”. Știți cum miroase pielea unui copil?) Mai bine mă opresc. Sunt tentat să înșir zeci de titluri. E un mare poet, din care se pot reține zeci și zeci de poeme memorabile. Despre câți poeți se pate spune asta? Despre foarte puțini, de fapt. E clar, trebuie să-mi țin promisiunea făcută unui prieten editor și să comit o antologie din poezia lui. Cât de curând!